duminică, 27 mai 2018

Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi - Despre jaful retrocedărilor din Transilvania

- Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în massmedia românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri publice, clădiri istorice sau particulare, mii de hectare de pădure sau chiar sate întregi sunt restituite fără ca statul să intervină... Ce se întâmplă?
 - Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tuturor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. După părerea mea, este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.
 - Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să primească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?
 - Lăsând deoparte faptul că în Ungaria, de exemplu, indiferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să primească ceea ce este al lor - peste 200000 de proprietăţi, situaţia la noi a fost posibilă din cauza ignorării voite a unor înţelegeri şi tratate internaţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că persoanele imperiului pot opta pentru ce cetăţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Acestora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul român a avut mai multe procese pe această temă, inclusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost reprezentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost reprezentată de contele Apponyi. Din moment ce optanţii alegeau cetăţenia maghiară, ei îşi pierdeau proprietăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu condiţia ca România să le plătească optanţilor maghiari despăgubiri pentru părţile expropriate. Deci, optanţii care alegeau cetăţenia maghiară renunţau la proprietăţile lor din România şi statul îi despăgubea. România era foarte bogată pe atunci, şi Brătianu, ca să fie sigur că acest conflict se va şterge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, România va da încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Pentru asta, România a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imense către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 tone de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de dolari ce trebuiau primiţi de statul român ca despăgubiri de război şi pe care România nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plăţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, "Fondul Agrar", de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi proprietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţăranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi contra unei sume şi s-a redistribuit către ţăranii români. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui proces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optanţilor şi recuperează de la statul român - ceva ce nu le mai aparţine de drept.
 - Dar românii, împroprietăriţi prin reforma agrară, nu şi-au făcut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?
 - Din păcate, cei împroprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea majoritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, imposibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cunoscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.
  - Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optanţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?
- La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o restituire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.
 - Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?
 - Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date compensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: "Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în România! Ne ocupăm noi, contra cost". Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, sprijiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au întâmplat lucrurile. La Sovata, un composesorat primeşte, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plângere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o restituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, prezent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.
 - Ce spuneţi aduce a crimă împotriva statului...
- Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl revendică în întregime familia Kemeny. La Târnăveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă... Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribunalului militar. Şi totuşi, familiei sale i s-au restituit proprietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, altele în proces încă. Un caz clasic de restituire dubioasă este al familiei Urmanzi din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar astăzi vine fostul viceprimar al oraşului, strânge documente şi se dă nepotul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hectare şi câteva clădiri. Apoi, sunt cazurile celebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retrocedarea a 43.000 de hectare în judeţul Bacău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii - n.red.), sau deputatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Ungaria, fiind urmărit pentru retrocedări abuzive. E de subliniat faptul că multe dintre aceste retrocedări au la bază un fals.

- Şi autorităţile române, guvernul, parlamentarii nu reacţionează în niciun fel?
 - Reacţia este indiferenţa şi amorţirea. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa unor astfel de catastrofe, nu pot decât să bănuiesc o complicitate.
 - În aceste retrocedări abuzive sunt implicate şi instituţii?
 - Da. E vorba despre biserica catolică, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să vă explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun există o documentare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două categorii: cele pioase - icoane, cărţi sfinte etc. şi cele civile - păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio problemă cu cele pioase, ci cu cele civile. În 1942, printr-o convenţie între "Grupul Etnic German" şi bisericile evanghelică şi lutherană, toate bunurile civile ale acestora sunt trecute în proprietatea "Grupului Etnic", cele două biserici identificându-se cu el. "Grupul Etnic German" era o mişcare hitleristă, cum erau în România legionarii, însă cu membri mai duri chiar şi decât naziştii. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată. După 1944, toate bunurile de pe teritoriul statului român aparţinând inamicilor statului român şi ai aliaţilor săi se preiau de către stat în administrare, mai puţin soldaţi, efecte de război şi altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiinţat CASBI - Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deţinea "Grupul Etnic German", dar şi tot ce deţineau legionarii. Numai că după revoluţia din 1989, se înfiinţează "Forumul Democrat German" la Sibiu şi ei se consideră urmaşii "Grupului Etnic German". Ca urmare, revendică tot ceea ce le-a aparţinut. Aşadar, ignorăm convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1948, care nu a fost o lege abuzivă a comuniştilor, ci o lege dată pentru clarificarea situaţiei după cel de-al doilea război mondial, la nivel internaţional, şi începem să retrocedam în mod aberant. Atunci, de ce nu le retrocedăm şi legionarilor ceea ce au avut? Cumva, pe acelaşi model s-a acţionat şi în cazul "Statusului Romano Catolic", desfiinţat în anii '30, care nu a fost persoană juridică cu drept de proprietate asupra clădirilor din Transilvania. Cu toate acestea, în 2002 se înfiinţează o Asociaţie a Statusului Romano Catolic şi se auto-proclamă continuatoarea şi moştenitoarea vechiului Status, pe baza unei hotărâri judecătoreşti false şi cu un procuror fie cumpărat, fie adormit. Această nouă asociaţie revendică aproximativ 2000 de clădiri din Transilvania, printre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept de proprietate a vechiului Status. În acelaşi timp s-a reînfiinţat societatea "Astra" din Sibiu. "Astra" a avut foarte multe proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare băneşti imense, pentru că înainte de Marea Unire, au fost relaţii extraordinare între românii de dincolo şi dincoace de Carpaţi. Dar spre deosebire de cazul Statusului, noua societate "Astra" nu este recunoscută şi nu i se retrocedează NIMIC! Şi acelaşi lucru se întâmplă cu "Fundaţia Gojdu". Deci, astăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pentru maghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost făcute cu contribuţia românilor, după cum a descoperit în arhive domnul istoric Lechinţan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcţii, brânză, carne, susţineau românii cu ce puteau... Colegiul Unirea şi Bolyai din Târgu Mureş au fost construite cu mai multă contribuţie românească, şi astăzi am ajuns ca statul român să plătească acolo chirie 20 de mii de euro pe lună!
 - D-le profesor, acest interviu ar trebui marcat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al jafului faţă de proprietăţile româneşti, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor instituţii ale statului, care "favorizează" infractorii împotriva intereselor ţării. Nu suntem în faţa unui caz de trădare naţională?
 - Este o nevoie urgentă de corelare a instituţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se specializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revizuiască toate restituirile. Dacă există voinţă, într-un an se poate reglementa situaţia în Transilvania. Dar timpul contează mai puţin: orice nedreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se îndreaptă.
 - O întrebare de tip Bucureşti: aveţi o problemă cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Transilvania, bucată cu bucată?
 - Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o problemă cu dreptatea.

Prof. IOAN SABĂU POP
Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureş,
Membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial,
Avocat 

miercuri, 16 decembrie 2015

Viitorul Uniunii Europene – o problemă de încredere (dureroasa experiență românească)

1. România, membră a UE, doar o piață de desfacere, o neocolonie?
imagesProcesul aderării României la Uniunea Europeană a fost unul îndelungat și, din punctul de vedere românesc, extrem de dureros. Contrar aparențelor, dorința României de intra în UE nu a fost o alegere proastă. Nici măcar nu cred că a fost o alegere. Pentru țară, atunci (și nici azi) nu exista alternativă viabilă.
Privind retrospectiv, pare că a fost ieri. Dar ar trebui, poate, să ne amintim că drumul nostru spre ”binefacerile” UE a început încă din 22 iunie 1995: data la care România a depus cererea oficială de aderare. Trăită atunci, părea o zi măreață. Părea un vis pe cale de a se împlini. Se năștea speranța că, în sfârșit, vom fi acceptați ca parte a elitei civilizate europene. Eram încrezători că, sprijiniți de celelalte state ale Uniunii, vom trăi și noi românii o viață ca în occident. Doar așa ni se promisese!
Dar UE nu s-a grăbit. Până la obținerea acordului de aderare (în martie 2007) a fost necesar să trecem dintr-un mileniu în altul. Au trebuit, deci, să se scurgă 12 ani. Pentru noi, grei. Spun ani grei deoarece au fost plini de renunțări și de compromisuri. Urmare a presiunilor directe sau indirecte ale celor ne promiseseră că le vom fi egali și îngenunchiați de condiționările organismelor financiare internaționale, timp de mai mult decât un deceniu, am fost martorii neputincioși ai propriei decăderi economice și sociale. Una fără de precedent. Am pierdut, într-o duzină de ani, mai mult decât într-un război!
În deceniul acela de zbuciumată așteptare, intervențiile străine infiltrate până în cele mai ascunse domenii ale economiei și ale socialului s-au înmulțit îngrijorător. ”Vă ajutăm!”,ni s-a spus. ”Vă pregătim să ajungeți la nivelul necesar pentru a fi admiși”afirmau ei în timp ce ne distrugeau economia și ne desființau armata. Urmările acestei ipocrite bunăvoințe, susținute furibund și rușinos de politicieni români inconștienți, privite azi prin perspectiva timpului și simțite prin realitățile din jurul nostru, apar ca fiind, fără de tăgadă, dezastruoase. Sunt voci care afirmă că ne-am plătit cu miliarde primirea în UE: cu contractul Bechtel (1,3 miliarde de euro pentru 50 Km de autostradă niciodată terminată); cu contractele EADS (peste o jumătate de miliard de euro fără a fi nici azi primiți în spațiul Shengen); cu vânzarea pe nimic a Petrom (întreaga exploatare, prelucrare și comercializare a petrolului și gazelor românești); prin cumpărarea celor două fregate britanice (în stadiul de fier vechi, plătite ca noi – nouțe și apoi modernizate tot pe banii noștri); cu miile de privatizări (a se citi: vânzări pe nimic) în beneficiul unor firme aparținând acelei Uniuni ”binevoitoare”. Bunăvoință care a demolat până la temelii economia autohtonă.
Poate mulți mă vor contrazice. Și este dreptul lor s-o facă. Dar acum, după trecerea a două decenii, se vede tot mai clar că principalul obiectiv al decidenților din cadrul UE a fost ca, în momentul aderării, România să nu mai poată reprezenta un concurent serios în niciun domeniu. Și, indubitabil, să devină și să rămână apoi doar o piață de desfacere. În final, urmând să ajungă, la propriu, un fel de neocolonie europeană, un stat în genunchi, din exploatarea căruia să se scoată, fără nici un risc, tot ceea ce se putea scoate. Până la completa sa secătuire.
2. Acesta a fost planul?.
Planul, dacă acesta a fost, a reușit pe deplin. Azi, la opt ani după aderare și la douăzeci de ani de la exprimarea intenției de a aparține UE, România nu mai are aproape nimic al ei. Nici măcar suveranitatea! Și, ca bonus, a pierdut și speranța că va ajunge, în viitorul previzibil, la nivelul țărilor dezvoltate din Uniunea Europeană. De ce? Pentru că, la 18 nov a.c., președintele Comisiei Europene, practic președintele UE, a acceptat dezvoltarea Uniunii cu ”mai multe viteze”. Mai pe înțelesul tuturor, cei săraci (sau aduși în starea de sărăcie) vor rămâne tot săraci, iar cei bogați (sau îmbogățiți și pe spinarea celor dintâi) vor deveni și mai bogați. Prin urmare, era spulberată una din principalele rațiuni ale dorinței de aderare ce a animat statelor est-europene (inclusiv România): speranța că vor fi sprijinite să depășească fără suferință etape dureroase previzibil de parcurs; să atingă cu efort propriu dar și alături de prieteni de nădejde, nivelul de dezvoltare și de trai din occident.
Vestea că vom rămâne tot săraci vine în momentul în care, din cauza efectelor spolierii economice și a decăderii drastice pe plan social, aproape un sfert din forța de muncă tânără a țării a luat drumul pribegiei. Practic, înafara faptului că ne-au plecat semințele viguroase necesare cultivării unui viitor sănătos, nu mai avem economie națională, nu avem bănci românești, nu ne mai aparțin bogățiile subsolului și ale solului. Legislația, bugetul, armata sau deciziile politice naționale importante, nu mai sunt subordonate intereselor românești. Mai nou, până și guvernul este ”fabricat” și trimis gata ambalat de la Bruxelles! Direct sau indirect suntem supuși unei presiuni permanente care ne obligă la subevaluarea și în unele situații la negarea totală a valorilor naționale, a tradițiilor ori a personalităților istorice proeminente. Locul rămâne gol. Încet, dar sigur, istoria unui vechi popor european devine vidă! Vrem – nu vrem, am ajuns în jalnica stare de a fi un stat condus (pe față, fără pic de jenă!) aici, acasă, de ambasadorii marilor puteri acreditați la București.
În plus, pentru ca orice urmă de optimism să se spulbere, constatăm că Uniunea Europeană, ca instituție suprastatală, se dovedește incapabilă (sau nu dorește) să administreze egal, în folosul tuturor popoarelor componente, provocările momentului. Se păstrează și se întărește climatul nonlucrativ al impunerii (cu brutalitate) voinței câtorva ”aleși” și al împărțirii celor 28 de țări în state de prima, de a doua sau de a treia mână.
Egalitatea și democrația promise inițial, dezvoltarea durabilă a tuturor cu contribuția tuturor, s-au probat a fi simple lozinci, niște deziderate niciodată atinse și aparent tot mai îndepărtate. Probabil, de la începutul anului viitor, inclusiv libera circulație pe teritoriul UE ne va fi restricționată (vezi documentul 14300/15 din 1 decembrie 2015 redactat de Preşedinţia în exerciţiu a Consiliului European). Euro, ca monedă comunitară, este în cădere liberă. Față de 2006, când paritatea cu dolarul era de 1,58 dolari SUA pentru 1 euro, moneda europeană s-a devalorizat cu 33%, iar prăbușirea continuă vertiginos
3. Este unită Uniunea?
Nu îmi place s-o spun dar, în ciuda denumirii sale,Uniunea dovedește a nu fi unită. Analizate, dramaticele evenimentele sociale și economice recente care au zguduit UE, inclusiv modul de abordare a fenomenului migrației de populație dinspre țările afectate de ”primăvara arabă” și de genocidul din Siria, conduc spre concluzia lipsei de unitate. Sunt tot mai multe vocile care afirmă că UE reprezintă doar o fantezie, o dorință niciodată împlinită, un semieșec. Unii cad în extremă, considerând-o ”un amalgam de legi, unde tot ăia mai mari, îi sug pe ăia mai mici”(*) Alții, cum ar fi ziariștii publicației poloneze ”Gazeta Wyborcza”, se întrebau încă din urmă cu câțiva ani dacă mai putem, ori nu, avea încredere în Uniunea Europeană (**) Țările componente ale Uniunii, noi cei douăzeci și opt, trăim practic în lumi cu totul diferite, avem interese diferite (uneori contradictorii) și, ceea ce este mai grav, ni se permite de către administrația suprastatală europeană să dispunem în proporții diferite de viitorul nostru.
4. Cât de puternică este puterea militară a UE?
Întrebarea de mai sus nu are încă un răspuns pe deplin edificator. Pare ilogic, dar Uniunea Europeană, însumând o populație de peste o jumătate de miliard de oameni, posedând 28 de armate naționale în interiorul său (unele posesoare de arme nucleare), nu dispune de o forță militară a sa. Din punct de vedere al protecției militare proprii, Uniunea este adiacentă unei alianțe transatlantice, NATO. O alianță condusă din afara Europei, și ale cărei interese strategice nu întotdeauna corespund cu cele ale popoarelor europene. UE și NATO sunt două entități complet distincte. Ele colaborează birocratic, pe baza unor parteneriate, dar NATO nu reprezintă și nu poate reprezenta în nici un caz ”brațul înarmat al Europei”, forța militară palpabilă a Europei, cu comandă și obiective proprii – o forță de descurajare unică, aparținând continentului unit.
Întruniți la Bruxelles în decembrie 2013 pentru a discuta viitorul militar al UE, șefii de stat și de guvern ai statelor componente nu au reușit să ajungă la un punct de vedere comun. David Cameron, spre exemplu, s-a opus unei puternice forțe militare europene pe motiv că un astfel de demers ar slăbi unitatea NATO. ”Dimpotrivă!”, spune Anders Fogh Rasmussen, secretarul general NATO. Dar, afirmă tot el: “dacă noi, europenii nu ne mai putem asigura singuri securitatea, riscăm ca America să se distanţeze de noi, ca Europa şi America să se îndepărteze una de cealaltă”. În același timp, de comun acord cu preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, același Rasmussen dă asigurări că ”nu se pune problema creării unei armate europene”. Totuși, ca să fim drepți, cu ocazia acelei întruniri s-a stabilit și ceva clar pentru viitor pe tărâm militar european: Europa va dezvolta, în perioada 2020-2025, fabricația de drone militare europene…
Chiar și europeanul ”de rând” este conștient că deși este o alianță militară cu largă participare europeană, NATO, în esența sa, înseamnă puterea SUA. Creierul, organul care decide și comandă întreaga gamă a acțiunilor acestui extrem de complex trup multinațional, este politica SUA. Prin urmare, obiectivele strategice ale NATO sunt subordonate direct, nemijlocit, numai și numai intereselor SUA. Ar fi o imensă naivitate să credem altfel.
5. În loc de concluzii, două întrebări
Realitățile enumerate mai sus dar și multe altele, cum ar fi pericolul iminent al desprinderii unor state din Uniune, cu perspectiva efectului domino (poziția din ce în ce mai fermă a Marii Britanii este edificatoare), tratamentul tot mai evident preferențial al unor țări în defavoarea altora, invocarea solidarității numai atunci când este vorba de apărarea intereselor celor mari, corupția și excesele(***) la nivelul conducerii UE, birocrația de necontrolat care înflorește le Bruxelles (numai Comisia UE are azi 54.000 de funcționari!) etc, conturează, în mod logic, întrebarea: Câtă încredere se mai poate avea în Uniunea Europeană? Și, ca o consecință directă pentru noi: Care va fi viitorul României?
————————————
(*)”Sa va spun ce inseamna UE! UE inseamna un amalgam de legi, unde tot aia mai mari, ii sug pe aia mai mici. In paralel cu situatia economica se doreste o amestecare de natiuni, in care sa se piarda identitatile nationale, traditiile, conceptiile, iubirea de patrie, educatia, bunul simt, ratiunea, iubirea, familia, etc. Cand toatea astea nu mai sunt, apare o societate anarhica, cu legi anarhice, impotriva firii umane, iar atunci se poate vorbi de decaderea conditiei umane, la un stagiu sub-animalic…! Intrebati pe oricine, orice tara din UE, sa va enumere un singur beneficiu real al acestui demers de uniune a tarilor europene si va asigur ca nu vor sti. Iar daca vor gasi un exemplu benefic, acesta va fi minuscul si creator a numeroase alte neajunsuri mult mai mari si periculoase decat un pic de beneficiu imperceptibil” (citat, cu autor necunoscut, de pe un blog cu largă circulație pe internet)
(**)http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/2729711-avem-incredere-uniunea-europeana
(***)”Eurodeputații au indicat că Schulz dispune de două mașini oficiale și că utilizează 35 de persoane, între care un redactor pentru discursuri, doi șoferi oficiali, patru consilieri pentru afaceri externe și un ușier în uniformă de gală care îl ajută să-și primească invitații și să pregătească toate evenimentele. Potrivit eurodeputaților, o echipă de o asemenea amploare este ‘contestabilă’ și oferă un exemplu rău într-o perioadă în care contribuabililor li se cere să strângă cureaua”.( publicația belgiană Express.be)

vineri, 19 decembrie 2014

Stopaţi abuzul UDMR!

PROTEST
 
Domnule prim-ministru Victor Ponta!
Domnule ministru al Culturii – Ionuţ Vulpescu!

         Deşi unii români au fost tentaţi să creadă că, odată cu ieşirea de la guvernare, struţo-cămila UDMR îşi va da, într-un fel, duhul acela tradiţional - răzbunător, mai ales după victoria în alegerile prezidenţiale a domnului Klaus Iohannis, pisica udemeristă scoate, din nou, ghearele!

         Jucând mereu la două capete, UDMR a anunţat că pleacă de la guvernare, cu gândul la un alt guvern, probabil ceva mai încolo, după instalarea noului preşedinte la Cotroceni, şi totuşi, se aude că rămâne cu doi secretari de stat, doi pioni otrăviţi, stârnind nedumeriri în rândul celor care astfel au înţeles că UDMR pleacă, doar formal, dar vor cu coada în Guvernul Ponta 4, permiţându-i-se, fiind la putere şi în opoziţie, să continue aceeaşi politică antiromânească, tolerată de guvernanţii actuali ai României.
    
Domnule prim-ministru Victor Ponta!
Domnule ministru al Culturii - Ionuţ Vulpescu!

         La 10 decembrie a.c., s-a petrecut ceva greu de înţeles şi de crezut într-un adevărat stat de drept, în acest secol 21 şi în mileniul trei: printr-un act total abuziv, al fostei ministrese în funcţie doar câteva zile, Hegedüs Csilla, încă, în acea zi, la plecare, înainte de a zăvorî uşa şi a preda cheia, prin Ordinul nr. 282, din 10 decembrie 2014, transmis Direcţiei pentru Cultură Mureş, în data de 11 decembrie, prin fax, a dispus, fără nicio logică, fără niciun argument cât de cât plauzibil,  detaşarea, pe şase luni, a directorului Direcţiei pentru Cultură Mureş, Nicolae Băciuţ, la Direcţia pentru Cultură Olt. Un act revoltător, sfidător, umilitor, de o obrăznicie udemeristă fără limite, un ordin aberant, sfidare a legii, ignorare a realităţii, măsură discriminatorie, greu de conceput într-un stat de drept, într-o ţară normală! Era, cum spuneam, ultimul act semnat de coana ministru, în ultimele zile de ministeriat ale ei, mahărul absolut, cu mandat expirat, peste cultura românească! Act abuziv, strigător la cer!
     
Domnule prim-ministru!
Domnule ministru al Culturii!

         Detaşarea, trimiterea abuzivă la Olt, a lui Nicolae Băciuţ, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, Cetăţean de Onoare al Târgu-Mureşului, deţinător al „Fibulei de la Suseni”, cea mai înaltă distincţie a judeţului Mureş, vicepreşedinte al Despărţământului Central Judeţean Mureş al ASTREI, laureat al Marelui Premiu pentru poezie, la Festivalul Internaţional „Nichita Stănescu”, ediţia 2014, al cărui nume deja îl poartă două cenacluri, posesor al zecilor de Diplome de Excelenţă pentru promovarea şi apărarea culturii româneşti pe aceste meleaguri, nu se justifică, absolut cu nimic! Ceva greu de închipuit azi, în anul 2014, amintind de nişte metode pur staliniste din perioada „obsedantului deceniu”. Încât eşti perfect îndreptăţit, ca om cu dreaptă judecată, să te întrebi: cum îşi permite  cineva, chiar ministru fiind, să comită, în lipsa măcar a unui elementar argument, un astfel de abuz strigător la cer? În acest caz, lovitura este dată nu doar lui Nicolae Băciuţ, ci tuturor scriitorilor, oamenilor de cultură, românilor din acest Ardeal mereu urcându-şi Crucea şi Calvarul! Printr-un terorism de tip udemerist, ministrul Hegedüs Csilla trimite, într-un fel de exil, la plimbare, fără niciun motiv plauzibil, un adevărat profesionist, competent şi specializat în domeniu, un poet talentat, un real om de cultură, într-adevăr om potrivit la locul potrivit, neîntrebat, măcar din curiozitate, care-i situaţia lui medicală, la ora actuală. Doamna ministru, pe picior de plecare semnând enormitatea, şi-a permis, din păcate, ce încă niciun ministru nu şi-a permis  aşa ceva în România postdecembristă, unde, iată, scara valorilor este răstălmăcită şi răsturnată, cu rea-intenţie, prin aceste abuzuri udemeriste în Absurdistanul de azi. Avem motive serioase să-i adresăm doamnei  multe întrebări. A apărut, cumva, vreodată Nicolae Băciuţ în faţa vreunei comisii care să-i reproşeze ceva? Oare pornirea, fără cauză, a doamnei udemeriste, pe picior de plecare, şi-a pus, cumva, întrebarea care-i motivul acestei „urgenţe” a exilării lui Nicolae Băciuţ la Olt? Şi, mai ales, de ce o face? Oare pe cine avea de gând, dacă rămânea în scaunul ministerial, să aducă în locul lui Băciuţ, ştiind ce se întâmplă, de la un timp încoace, când este vorba de ocuparea unor posturi la Mureş? Oare nu era normal şi logic să fie organizat un concurs pentru ocuparea postului de director la Direcţia Culturii din Olt? Nu era mai bine, oare, să fie numit director acolo un intelectual, fiu al Oltului? De ce trebuie detaşat Băciuţ de la Târgu-Mureş, de la peste 400 de kilometri distanţă? Să nu mai vorbim de cheltuielile, pe banii statului, nu ai doamnei fost ministru, Hegedüs Csilla, dublate prin acest act de necugetare udemeristă?

Domnule prim-ministru Victor Ponta!
Domnule ministru al Culturii - Ionuţ Vulpescu!

         Ce este şi mai grav în acest caz, care i-a revoltat pe românii mureşeni, este faptul că acest gest blamabil, în toate privinţele, al detaşării, fără nicio justificare, la Olt, a lui Nicolae Băciuţ, se făcea, nu întâmplător, chiar în ziua lui de naştere! Ce mizerie! Aceasta era „felicitarea” ministresei Hegedüs Csilla? Iar ce este şi mai revoltător este faptul că, încălcând orice lege, ea comitea nerozia detaşării, fără a ţine seama că Nicolae Băciuţ se află în concediu medical, că este suferind şi hărţuit acum! Deci, un regretabil act abuziv, încălcându-se toate legile româneşti!

 
Domnule prim-ministru!
Domnule ministru al Culturii!
 
         Aveţi datoria, chiar obligaţia, să stopaţi acest act abuziv, greu de crezut şi de acceptat într-un stat de drept, prin care sfidat şi insultat nu-i doar Nicolae Băciuţ: aici, în Ardeal, suntem noi, toţi românii! Şi ne dăm, tot mai mult seama, că, aici, în Ardeal, nu suntem apăraţi, protejaţi, de guvernanţii români, de toate loviturile şi de batjocura UDMR-istă. Apoi, ne mai întrebăm: ce s-ar fi întâmplat dacă un ministru român ar fi detaşat, abuziv, pe nepusă masă, încălcând grosolan legea, cum domnia sa  a procedat, un director, minoritar maghiar din Covasna sau Harghita, trimiţându-l la Olt?! Ar fi urlat, ca din gură de şarpe, toată Budapesta, toţi clănţăii europeni care le cântă în strună, care, cu lacrimi de crocodil, îi plâng că nu ar avea destule drepturi! Iată că până şi acest „drept”, transformat în abuz, şi l-a arogat un minoritar în umilirea unui român! Aşa se întâmplă când, din păcate, lucru grav, cultura românească încape pe mâinile nepotrivite ale unor Hunor, Rozsi, Csilla! E jalnic!

Domnule prim-ministru!
Domnule ministru al Culturii!

         Este momentul să stopaţi abuzul şi răul, cu efect de bombă cu explozie întârziată, ale acestei răzbunări împotriva unui director, un funcţionar public, care se bucură de respectul românilor, un adevărat profesionist, aşa cum arătam, omul potrivit la locul potrivit!

Stopaţi răul!

Ce s-a întâmplat la Mureş, ce a întreprins fosta ministru este un act necugetat,  nemaiîntâlnit, din 1990 încoace, o manifestare a dispreţului total faţă de lege. Or, unde-i lege, se ştie, nu-i tocmeală!

Domnule prim-ministru Victor Ponta!
Domnule ministru al Culturii - Ionuţ Vulpescu!

Faceţi, în acest caz, lumină, legea, nu penibila pornire stalinistă, să triumfe! Răul trebuie ras din rădăcină! S-a creat un periculos precedent! Iar abuzurile de acest fel pot continua!

         Vegheaţi, în numele Adevărului şi al biruinţei dreptăţii! Noi, românii ardeleni, nu mai suportăm bătaia de joc, sfidarea şi umilinţele unei ministrese, obrăznicia din ce în ce mai greu de stăpânit, din păcate, de guvernanţii români!

         Destul!

         Toate au o limită!

Domnule prim-ministru!
Domnule ministru al Culturii!

O precizare de ultimă oră! În culmea cinismului, doamna Hegedüs, la 16 decembrie a.c., a mai emis un alt ordin de detaşare. Furioasă că nu i-a reuşit cu celălalt, din 11 decembrie, la 15 decembrie, ora 16,34, deci după terminarea programului, a transmis un nou ordin de detaşare, începând chiar cu ziua de 16 decembrie! Deşi Nicolae Băciuţ e tot în concediu medical! De unde, oare, atâta încrâncenare, atâta ură şi înverşunare foarte greu de imaginat? Întrebarea e: în ce calitate, din moment ce UDMR a ieşit de la guvernare şi nu mai face parte din Cabinetul Ponta 4?

Oare am ajuns, noi, românii ardeleni, din nou, cu genunchiul pe gât în ţara noastră?!

         Chiar am ajuns, din nou, să ne rugăm Părintelui Îndurărilor, în 2014, în secolul 21 şi în mileniul trei: „Doamne, ocroteşte-i pe români!”?

         Suntem toţi cetăţeni ai acestei Românii, care respectăm Constituţia – pe care UDMR n-a votat-o! – şi legile acestei ţări. Aveţi obligaţia, domnilor guvernanţi, să ne apăraţi, să ne protejaţi şi să puneţi capăt obrăzniciei, sfidării şi nedreptăţilor!
 
Târgu-Mureş,
16 decembrie 2014

 
LAZĂR LĂDARIU, redactor-şef al ziarului „Cuvântul liber”, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, preşedintele Despărţământului Central Judeţean Mureş al ASTREI;

MARIANA CRISTESCU, membră a Ligii Scriitorilor Români, şeful secţiei Cultură la cotidianul „Cuvântul liber”;

Dr. VALENTIN MARICA, senior-editor la Radio Târgu-Mureş, membru al Uniunii Scriitorilor din România, vicepreşedinte al Despărţământului Central Judeţean Mureş al ASTREI;

Dr. NICOLAE GHEORGHE ŞINCAN, preot, scriitor, vicepreşedinte al Despărţământului Central Judeţean Mureş al ASTREI;

General (r) MIRCEA CHELARU;

RĂZVAN DUCAN, profesor, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România;

Prof. univ. dr. IOAN SABĂU-POP, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Harghita, Covasna şi Mureş, vicepreşedintele  al ASTREI mureşene;

ILIE ŞANDRU, scriitorpreşedinte al  Fundaţiei Culturale „Elie Miron Cristea”;

OLIMPIU SABĂU-POP, lector universitar, Universitatea „Petru Maior”, consilier local;

CRISTIAN SOMOŞAN, student la Universitatea „Petru Maior”;

Mulţi alţi intelectuali mureşeni.

luni, 24 noiembrie 2014

In memoriam - ne-a parasit dr. ZENO OPRIS, presedintele de onoare al Uniunii "Vatra Romaneasca"



 DR. ZENO OPRIŞ, PREŞEDINTELE DE ONOARE AL UNIUNII NAŢIONALE „VATRA ROMÂNEASCĂ”

Nu este un Recviem!
Din plecarea doctorului de Vatră Românească noi facem Cuvânt de Luare Aminte. Pentru a reînvăţa să fim în permanentă stare de veghe.
Nu este un Adagio!
Din viaţa dăruită Vetrei de Neam noi trebuie să facem Altar de Lumină. Este doar un soi de restrişte înfrigurată, pentru că ne pleacă părinţii ideilor! O strângere de suflet, pentru că, plecând Sufletul Lui, ni se golesc trupurile de vlagă, în lupta fără odihnă!  
Ar trebui să fie ultima Uvertură.
Una a redeşteptării celor cuprinşi de somnul raţiunii sau căzuţi în lenevia convenabilului. Plecarea lui Zeno Opriş să fie tonul marşului triumfal în acordurile căruia să recuperăm dârzenia care l-a călăuzit în lupta Sa pentru Identitatea Românilor.
Maestre!
Regret că nu vă pot spune „La loc comanda!”
Dar acum ştiu, deschizând gândul testamentar, că ne-aţi lăsat un singur ordin: „La atac, ÎNAINTE!!!”
Drum de Lumină şi Pace Eternă.

General (r) Dr.MIRCEA CHELARU
Bucureşti, 23 nov 2014

*
NE-A PĂRĂSIT DR. ZENO OPRIŞ
Am mai pierdut un prieten. 
Familia ne transmite că, după îndelungata şi chinuitoarea sa suferinţă, prietenul nostru, dr. Zeno Opriş, preşedintele de onoare al Uniunii „Vatra Românească”, patriot de nealterată verticalitate şi frumuseţe sufletească, s-a înălţat la ceruri.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l mântuiască!
Fie-i odihna în veghea Domnului şi amintirea veşnică!
Sincere condoleanţe familiei îndurerate!
La revedere, dragul nostru!

MARIANA CRISTESCU şi  LAZĂR LĂDARIU
Târgu-Mureş, 23 noiembrie  2014

marianacristescu1@yahoo.com

joi, 20 noiembrie 2014

Perspectivă şocantă asupra conflictului Rusia-Ucraina

Interviu cu istoricul şi antropologul Emanuel Todd realizat de Olivier Berruyer, postat pe www.les-crises.fr.


Dacă ieşim din delirul mass-media “occidentale”, care par să fi revenit la modelul anului 1956, în plin război rece care ameninţa să devină fierbinte, şi dacă observăm realitatea geografică a fenomenelor, rezultă destul de simplu că acest conflict din Ucraina are loc într-o zonă de confruntare tradiţională între Germania şi Rusia.
Am sentimentul că Statele Unite, de această dată, din teama de a nu deveni ridicole după reîntoarcerea Crimeii în cadrul Rusiei, au cedat prima poziţie Europei sau mai degrabă Germaniei, pentru că ea este cea care controlează acum Europa.
Primim semnale contradictorii dinspre Germania.
Uneori Germania mai pacifistă, pe un model defensiv, de cooperare. Alteori, dimpotrivă, Germania este limpede în contestarea sau înfruntarea cu Rusia.
Această linie dură capătă forţă pe zi ce trece.
Steinmeier a fost împreună cu Fabius şi Sikorski la Kiev.
Merkel vizitează singură noul protectorat ucrainean.
Dar nu asupra acestei înfruntări are Germania controlul.
În urmă cu şase luni, când se afla deja într-un conflict virtual cu Rusia în câmpia ucraineană, Merkel a umilit Anglia impunându-l, cu o incredibilă duritate, pe Juncker drept preşedinte al Comisiei.
Un lucru şi mai extraordinar, germanii au început să-i înfrunte pe americani, servindu-se de o poveste de spionaj a SUA.
Este absolut incredibil, când ştim de cooperarea dintre serviciile secrete germane şi americane în timpul războiului rece.
Se pare că astăzi BND, serviciul german de informaţii, spionează politicieni americani.
Cu riscul de a şoca, aş spune că, ţinând cont de ambiguitatea politicii germane în Est, sunt cu totul pentru monitorizarea de către CIA a responsabililor politici germani.
Sper că serviciile secrete franceze îşi vor face treaba şi vor participa la supravegherea unei Germanii din ce în ce mai active şi mai aventuroase pe plan internaţional.
Rămâne ca această agresivitate antiamericană a Germaniei să fie un fenomen nou, de care să ţinem cont. Stilul ei este fascinant. Modul în care oamenii politici germani au vorbit Americii vădeşte o profundă aroganţă. Există un fond antiamerican la est de Rin. Am avut ocazia de a-l măsura în timpul lansării volumului “După imperiu”.
După mine, el explică succesul mare în librării a acelei traduceri.
A fost deja un moment în care guvernul german a luat în derâdere reproşurile americane în materie de administrare a economiei. Să contribuie la echilibrul cererii mondiale? De ce să o mai facă?
Germania are proiectul ei, de putere mai degrabă decât de bunăstare: să reducă cererea în Germania, să-şi aservească ţările din Sud, să-i pună la muncă pe est-europeni, să arunce câteva firimituri sistemului bancar francez, care controlează Elyse-ul.
Într-o primă fază, în momentul anexării Crimeii, am fost sensibilizat de refacerea Rusiei: o putere care nu vrea să renunţe să meargă pe propriile picioare şi care este capabilă să ia decizii.
Acum, constat că Rusia este în mod fundamental o naţiune în curs de stabilizare, chiar dacă lumea o blamează.
Adevărata putere emergentă, înaintea Rusiei este Germania.
Ea a urmat un drum fantastic, de la dificultăţile economice de după unificare şi până la refacerea economică şi apoi preluarea controlului asupra continentului, în ultimii cinci ani. Toate acestea merită o reinterpretare.
Criza financiară nu a demonstrat doar soliditatea Germaniei. Ea a revelat si capacitatea ei de a utiliza criza datoriilor pentru a-şi subordona continentul.
Dacă renunţăm la retorica arhaică a războiului rece, daca încetăm să mai agităm spectrul ideologic al democraţiei liberale şi al valorilor ei, dacă încetăm să ascultăm bla-bla-ul europenist pentru a observa secvenţa istorică în care ne aflăm, dacă acceptăm să vedem că regele e gol, constatăm că:
1.     
În cursul a cinci ani, Germania a preluat controlul continentului european pe plan economic şi politic;
2.   
În cinci ani, Europa se află aproape în război cu Rusia
Acest fenomen este umbrit de o dublă negare: cea a ascensiunii germane şi cea a decăderii americane.
Aşa este Franţa, care nu vrea niciodată să admită că are o relaţie de servitute voluntară cu Germania.
Franţa nu poate gândi altfel, atât timp cât nu admite că Germania a devenit puternică şi că Parisul nu poate să o controleze.
O lecţie a celui de Al Doilea Război Mondial este că Franţa nu poate controla Germania, ale cărei capacităţi organizatorice, disciplină economică şi potenţial de iraţionalitate politică trebuie să le recunoaştem.

Refuzul francez al realităţii germane este evident.
Vorbeam de Francois Hollande ca de “vicecancelarul Hollande”. Sau ca de un simplu “director de comunicare al cancelarului”.
Cotele uriaşe de nepopularitate vin şi din această servitute faţă de Germania.
Actorii sunt incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac.
Altcineva trebuie să controleze Germania.
Ultima dată, această sarcină a revenit americanilor şi rusilor.
Trebuie să admitem că “sistemul Germania” este capabil să genereze o energie extraordinară. Ca istoric şi antropolog, aş putea spune acelaşi lucru despre Japonia şi Suedia sau despre cultura evreiască, bască sau catalană.
Este un fapt: anumite culturi sunt astfel. Franţa are alte calităţi.
Ea a generat ideile de egalitate, de libertate, o artă de a trăi care fascinează o planetă, a avut o natalitate mai mare decât vecinii săi, rămânând o ţară avansată pe plan intelectual şi tehnologic.
Este probabil că în cele din urmă va trebui să admitem că Franţa are o viziune mai echilibrată asupra vieţii. Dar nu este vorba aici de metafizică sau de morală: vorbim de raporturile de forţă internaţionale.
Dacă o ţară se specializează în industrie sau război, trebuie să ţinem cont de asta şi să vedem cum această specializare economică, tehnologică şi de putere poate fi controlată.

Statele Unite, cea de a doua negare
Negarea SUA a fost formalizată prin emanciparea Germaniei, în timpul războiului din Irak, în 2003 şi prin asocierea Schroeder-Chirac-Putin; anumiţi strategi americani au spus atunci: “Trebuie să pedepsim Franţa, să uităm ce a făcut Germania şi să iertăm Rusia”.
De ce?
Pentru că cheia controlului american în Europa, moştenire a victoriei din 1945, este controlul Germaniei.
Actul de emancipare din 2003 ar fi fost începerea disoluţiei imperiului american.
Această strategie a struţului s-a instalat şi pare că azi le interzice americanilor să aiba o viziune corectă asupra emergenţei germane, o nouă ameninţare pentru ei, după mine mult mai mare decât a Rusiei, care este o ameninţare exterioară.
Germania joacă un joc complex, ambivalent, dar este motorul crizei: deseori, naţiunea germană pare pacifistă şi Europa, sub controlul german, pare agresivă. Sau invers. Germania are doua pălării: Europa este Germania şi Germania este Europa.
Ea poate vorbi pe mai multe voci. Când cunoaştem instabilitatea psihică care caracterizează, istoric vorbind, politica externă germană şi bipolaritatea sa, în sens psihiatric, în raportul cu Rusia, totul devine năgrijorător.Sunt conştient că vorbesc foarte dur, dar Europa este aproape de un război cu Rusia şi nu avem timp să fim curtenitori. Populaţiile de limbă, de cultură şi identitate rusă sunt atacate în Ucraina de est cu aprobarea, sprijinul şi deja fără îndoiala cu armele UE.
Cred că ruşii ştiu că sunt, de fapt, în război cu Germania.
Tăcerea lor nu este, ca în cazul francezilor şi americanilor, un refuz de a vedea realitatea. Este diplomaţie. Au nevoie de timp.
Autocontrolul şi profesionalismul lor merită admirate.
America nu-şi mai controlează vasalii, dar trebuie să aprobe aventurile regionale
Până în prezent, în această criză, americanii au stat în spatele Germaniei.
Această Americă, care nu mai controlează, dar care trebuie să aprobe aventurile regiona-le ale vasalilor săi, a devenit o problemă, problema geopolitică numărul 1.
În Irak, America trebuie deja să coopereze cu Iranul, inamicul ei strategic, pentru a face faţă jihadiştilor finanţaţi de Arabia Saudită.
Arabia Saudită, ca şi Germania, are statut de aliat important; trădarea ei nu trebuie de aceea oficializată...
În Asia, sud-coreenii, din resentiment faţă de japonezi, încep să coopereze cu China, rivali strategici ai americanilor.
Peste tot, nu doar în Europa, sistemul american se fisurează sau chiar mai rău.

Naţiunea-continent americană vs noul imperiu german
Puterea şi hegemonia germane în Europa merită o analiză dintr-o perspectivă dinamică. Trebui să explorăm, să proiectăm să previzionăm pentru a ne orienta în lumea ce e pe cale să se nască.
Trebuie să acceptăm să vedem această lume cum o vedea şcoala realistă, cea a lui Kissinger de exemplu, adică fără a ne pune întrebări legate de valorile politice: doar purul raport de forţă între naţiuni.
Dacă gândim astfel, Rusia nu este o problemă a viitorului, iar China nu este deocamdată puternică militar.
În lumea noastră globalizată putem prezenta două mari sisteme: naţiunea-continent americană şi noul imperiu german, un imperiu economico-politic pe care oamenii continuă să-l numească din obişnuinţă Europa.
Este interesant să evaluam raportul de forţe între cele două sisteme.

Lideri incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac
Nu ştim cum se va încheia criza ucraineană. Dar trebuie să facem un efort să ne protejăm de această criză.
Cel mai interesant este să încercăm să ne imaginăm o victorie a “Occidentului”.
Vom ajunge la ceva surprinzător: dacă Rusia cedează, disproporţia de forţe demografice şi industriale între sistemul german, extins în Ucraina, şi SUA va duce la o basculare a centrului de gravitate al Occidentului şi la prăbuşirea sistemului american.
Lucrul de care americanilor ar trebui să le fie teamă este o prăbuşire a Rusiei.
Însă una dintre caracteristicile situaţiei este că actorii sunt incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac. Nu vorbesc doar despre Obama, care nu înţelege nimic despre Europa. E născut în Hawaii şi a trăit in Indonezia: doar zona Pacificului există pentru el.
Însă sunt depăşiţi şi geopoliticienii americani de tradiţie europeană.
Mă gândesc la Zbigniew Brzezinski, îmbătrânit, dar care rămâne un teoretician al controlului Eurasiei de către SUA.
Obsedat de Rusia, el nu a văzut Germania.
El nu a văzut-o pentru că, lărgind NATO până la ţările baltice, Polonia şi alte democraţii populare, puterea militară americană a croit un imperiu pentru Germania, economic în primă fază, dar şi politic astăzi.
Germania a început să se înţeleagă cu China, celălalt mare exportator mondial.
Îşi aminteşte Washingtonul că în anii 1930 Germania a ezitat între alianţa cu China şi cea cu Japonia şi că Hitler, la început, l-a înarmat pe Chiang Kai-Shek şi l-a ajutat să-şi creeze o armată?
Extinderea NATO către est ar putea duce la o variantă B al coşmarului lui Brzezinski: o reunificare a Eurasiei independent de voinţa SUA.
Fidel originilor sale poloneze, el se temea de o Eurasie sub control rus.
El riscă să se dovedeasca unul dintre acei polonezi absurzi care, din ură faţă de Rusia, au asigurat măreţia Germaniei.
Puterea germană, formată prin punerea la munca capitalistă a naţiunilor din Est
Desigur, puterea germană este eterogenă şi prin urmare fragilă, potenţial instabilă, dar mecanismul în curs de ierarhizare a populaţiilor începe să definească o structură de dominaţie coerentă şi eficace.
Puterea germană recentă s-a format prin activitatea capitalistă a fostelor naţiuni comuniste. Este un lucru de care nici germanii poate că nu sunt conştienţi şi care va fi probabil adevărata lor fragilitate: dinamica economiei germane nu este doar germană.
O parte a succesului german vine din faptul că comuniştii s-au preocupat mult de educaţie. Au lăsat în urma nu doar sisteme industriale învechite, ci şi o populaţie educată la un nivel superior.
Comparaţi situaţia educaţiei din Polonia înaintea războiului cu cea de acum, mult mai bună, şi se va vedea că o bună parte din creşterea economică actuală se datorează comunismului.
Vom vedea în ce stare va fi lăsată Polonia după administrarea germană. Rămâne ca Germania să înlocuiască Rusia ca putere care controlează estul european.
Rusia a fost slabita de controlul asupra democraţiilor populare, costul militar nu a fost compensat de câştigurile economice.
Datorită Statelor Unite, costul controlului militar este aproape zero pentru Germania.

Germania conduce continentul european

O asemenea hartă ajută să conştietizăm faptul că Europa şi-a schimbat natura şi că ea nu evocă doar prezentul, ci şi un viitor poate foarte apropiat.
Hărţile pe care le oferă de regulă Comunitatea Europeană sunt hărţi cu pretenţii egalitare, care nu ne mai arată realitatea.
Aici avem o primă tentativă de organizare vizuală a realităţilor noii Europe.
Harta ajută la observarea caracterului central al Germaniei şi a modului în care ea conduce continentul european.
Primul lucru despre care vorbeşte această hartă este că există un spaţiu informal mai mare decât Germania însăşi, “spaţiul german direct”, care include ţările ale căror economii depind aproape total de Germania.
Unii vor vedea aici “erori”, ca de exemplu integrarea Elveţiei, care nu este parte a instituţiilor europene. Dar, oricare sunt sentimentele elveţienilor, realitatea obiectivă este că, când avem de a face cu companii elveţiene importante, simţim prezenţa Germaniei. Nivelul de interpenetrare la nivel economic este în aşa fel definit, încât nu putem vorbi de independenţa Elveţiei.
Cât despre Olanda, cum spunea Friedrich List, nu este decât zona de debuşeu a Germaniei la gurile Rinului.
Cehoslovacia, în ziua în care a decis să vândă Skoda către Volkswagen, şi-a pecetluit destinul. Datorită acestui spaţiu central foarte populat, Germania are o influenţă superioară celei oferite de cele 82 de milioane de locuitori ai săi.
Are puterea unei zone cu 130 de milioane de locuitori. Dar acest spaţiu nu este singura explicaţie a influenţei germane. Cred că Germania nu ar fi fost niciodată capabilă să preia controlul continentului fără cooperarea Franţei.
Mai este un element subliniat în această hartă: serviturea voluntară a Franţei şi a sistemului ei economic şi, în interiorul acestui cadru, acceptarea de către elitele franceze a ceea ce pentru ele – dar nu şi pentru poporul francez – este colivia de aur a monedei euro.
Băncile franceze supravieţuiesc bine în această închisoare.
Franţa îşi adaugă cele 65 de milioane de locuitori la spaţiul german şi îi conferă un soi de masă critică la scară continentală.
Astfel se ajunge la un nivel superior faţă de scara rusă sau japoneză.
Acest bloc negru reprezintă inima puterii germane; ea menţine într-o stare de supunere Europa de Sud, devenită o zonă dominată în interiorul sistemului european.
Germania este detestată în Italia, în Grecia şi fără îndoială în toată Europa de Sud, din cauza mâinii de fier bugetare.
Dar aceste ţări nu dovedesc nimic, pentru că Germania, cu zona sa apropiată şi cu Franţa, are capacitatea de a domina totul. Aceste ţări sunt reprezentate în portocaliu pe hartă.
Propun şi o alta categorie de state, în rosu, pe care le-aş numi “sateliţii rusofobi ai Germaniei”.
Paradoxal, aceste ţări au un anumit grad de libertate. Sunt în spaţiul german de suveranitate, dar nu le-aş califica prin statutul de vasal, pentru că au aspiraţii la autonomie şi sunt antiruse.
Priviţi: Franţa nu mai visează; sub conducerea socialiştilor şi a UMP, ea nu aspiră decât la supunere.
Polonia şi Suedia, ţările baltice au însă un vis: să învingă Rusia.
Participarea lor voluntară la spaţiul de dominaţie german le permite să creadă în visul acesta. Dar mă întreb dacă, în profunzime, Suedia care a trecut din nou către dreapta nu este pe cale să devină ce era şi înainte de 1914, adică germanofilă.
Sateliţii rusofobi merită o categorie specială, pentru că pot determina Germania să aleagă căi greşite.
Elitele franceze au făcut-o deja, sfidând Germania şi apoi refuzând să o critice.
Pentru Suedia şi Polonia sau statele baltice situaţia este alta. Aici este vorba de a aduce Germania pe calea violenţei în raporturile internaţionale.
Nu am vorbit de Finlanda şi de Danemarca în această categorie.
Spre deosebire de Suedia, Danemarca este liberală cu adevărat.
Legătura sa cu Anglia merge dincolo de bilingvismul tipic scandinav pentru o bună parte a populaţiei. Danemarca priveşte spre Vest şi nu este obsedată de Rusia.
Finlanda a învăţat să trăiască cu sovieticii şi nu are motive să se îndoiască de posibilitatea de a se înţelege cu ruşii.
Desigur, a fost în război cu Rusia, Finlanda a făcut parte din Imperiul ţarist între 1809 şi 1917, dar sub forma unui mare ducat, situaţie care i-a permis să scape de imperiul suedez. Adevărata putere colonială pentru finlandezi a fost Suedia şi mă îndoiesc că vor să revină sub conducerea suedeză.
Pe hartă, Finlanda şi Danemarca sunt dominate precum ţările din sud.
Absurd?
Economia finlandeză plăteşte deja preţul agresiunii europene împotriva Rusiei.
Şi Danemarca va fi pusă în dificultate de ieşirea Angliei din sistemul continental.
Am asociat Ungaria cu Marea Britanie, în tentativa ei de “evaziune din sistemul european”.
Viktor Orban are o reputaţie proastă în UE. Aceasta pentru că este autoritar şi reprezintă dreapta dură. Poate că este aşa. Dar în primul rând pentru că rezistă presiunii germane. Ne putem întreba de ce Ungaria nu este antirusă, atât timp cât a fost supusă unei represiuni sovietice violente in 1956.
Ca de cele mai multe ori, “în ciuda” trebuie înlocuit aici cu “pentru că”.
În 1956, doar Ungaria s-a revoltat. Ungaria poate fi mândră de istoria sa sub dominaţia rusă mai mult decât cehii sau polonezii, care atunci nu au mişcat. Ungaria poate să ierte. Un banc unguresc din anii 1970 ne poate ajuta să înţelegem diferenţele dintre est-europeni:
“În 1956, ungurii s-au comportat precum polonezii, polonezii precum cehii şi cehii ca nişte porci.”
Am reprezentat Ucraina ca fiind “în curs de anexare”.
Este vorba de anexarea unei zone în descompunere etatică şi industrială, o dezintegrare care va fi accelerată de acordurile de liber schimb cu UE.
Dar vorbim şi de anexarea unei populaţii active şi ieftine.
În mod fundamental, sistemul german se bazează pe anexarea unor populaţii active.
În primă fază au fost utilizate populaţiile din Polonia, Cehia şi Ungaria.
Germanii au reorganizat sistemul lor industrial utilizând forţa de muncă ieftină.
Populaţia activă din Ucraina, care are 45 de milioane de locuitori, cu nivelul ei bun de educaţie moştenit din epoca sovietică, va fi o captură excepţională pentru Germania.
Va permite dominaţia Germaniei pentru o perioada lungă, devenind o putere economică superioară statelor Unite. Bietul Brzezinski!

Mizele energetice
Rutele energetice reprezentate dărâmă un mit.

Este mitul că ruşii, prin construirea South Stream, ar vrea doar să scape de intermedierea energetică a Ucrainei.
Dacă privim la traseele gazoductelor existente, singurul lor punct comun nu este tran-zitul prin Ucraina, ci faptul că toate ajung în Germania.
De fapt, adevărata problemă a ruşilor nu este doar Ucraina, ci şi controlul gazoductelor de către Germania.
Aceasta este şi problema Europei de Sud.
Dacă încetăm să ne gândim la Europa într-un mod naiv, ca un sistem egalitar care are probleme cu ursul rus, vom vedea că Germania poate avea interesul ca South Stream să nu fie construit, pentru că ar face să-i scape de sub control aprovizionarea cu energie a părţii de Europă pe care o domină.
Miza strategică a South Stream nu este doar una între Est şi Vest, între Ucraina şi Rusia, ci şi între Germania şi Europa de Sud, dominată de Berlin.
Încă o dată, aceasta nu este o hartă definitivă; este o hartă care creează imaginea realităţii Europei şi care încearcă să ne scoată din ideologia hărţilor neutre, care ascund ceea ce Europa este pe cale să devină: un sistem de naţiuni inegale, prinse într-o ierarhie care include ţări dominate clar, ţări agresive, o ţară dominantă, precum şi o tara care este ruşinea Europei - Franţa.